Nu-ți contrazice propriile alegeri!

    Râvnim... Vrem ceva ce avem deja, doar că diferă ambalajul. Nu doar că ne pătăm imaginea în fața „celuilalt” , dar ne batem joc de noi înșine! Da, exact asta facem, ne acoperim singuri cu noroi! 
    De ce nu ne mulțumim cu ce avem?! De ce tindem să „poftim” la mai mult, la ceva diferit, la ceva ce este la fel, doar că nu ne aparține?! Ne batem joc de propriile alegeri! Ne călcăm în picioare demnitatea și deciziile...
    Dacă ai deja ceea ce ți-ai dorit, de ce vrei altceva, de ce vrei mai mult?! Cum mai poți avea tăria să privești ochii persoanei care îți este alături, știind că și-a pus toată încrederea în tine, iar tu ești gata să dai porumbelul din mână pentru cioara de pe gard?! De ce complici și distrugi totul?! Dacă simți că ceea ce ai nu mai este suficient, că nu mai semnifică ce a semnificat la început, renunță!       Eliberează un suflet, nu-l mânji cu neloialitate! De ce să uzezi ceva, când îl poți eliberă, fără urme sau răni care pot lăsa cicatrici?! 
    Partea cea mai proastă este că după ce fapta este făcută, după ce ți-ai călcat în picioare propria alegere și demnitatea, o cataloghezi ca fiind o greșeală, te scuzi și pari să regreți. Dar nu, nu este așa! O alegere, odată luată cu întregu-ți consimțământ, nu se mai poate numi greșeală! Atunci, pe lângă ceea ce ești deja, mai devii și laș/ă! 

    Am auzit varianta că este mai ușor să obții iertare, decât permisiune, astfel că oamenii ajung să se înșele între ei, din acest motiv. O prostie mai mare nici că există! Nu ai avea nevoie de permisiunea cuiva pentru a înșela și nu ai avea nici instinctul să o faci, dacă acea persoană ar reprezenta ceva pentru tine. De ce să stai undeva unde nu-ți este locul, când poți fi liber peste tot?! 
    Nu renunța la cineva care este dispus să ți se dedice în întregime, pentru o poftă prostească și care nu mai poate fi reparată! 
    Respectă-te pe tine și deciziile pe care le iei, deoarece persoana care îți este alături este tot o decizie luată de tine, iar la timpul respectiv, părea o decizie bună, de ce să acționezi orbește, când tot ceea ce ai nevoie este chiar lângă tine?! 
    Să înșeli este ușor, încearcă ceva mai provocator, rămâi fidel/ă!

Principiul

     Chiar dacă am căzut din cauza cuiva, chiar dacă mi-am pierdut încrederea în tot ceea ce se află în jurul meu și chiar dacă oamenii nu mai par atât pe umani în ochii mei, EU sunt cea care trece peste toate, EU sunt cea care mă ridic de una singură și tot EU sunt cea care duce povara tuturor daunelor pe care ceilalți le-au produs asupra mea. Singura susținere pe care o voi primi vreodată, este cea pe care mi-o ofer singură! 
     Ceea ce se află în jurul meu pare a fi o iluzie... Pare că trăiesc aceleași clipe, puse pe repeat, dar cu puțină autonomie și indulgență din partea destinului, care lasă ca ceva se să modifice, dar finalul pare de neclintit... Este mai multe decât rutină... Pare a fi un mod în care mă țin captivă, deși sunt cât se poate de liberă, un mod în care îmi încătușez orice alt sentiment, gând. instinct. Funcționez precum o mașinărie care nu știe să facă altceva decât să meargă mai departe, cu orice preț. 
     Pare că am încălcat principiul numărul 1: „Nu critica, nu condamna, nu te plânge!”

Dragă...

       Dragă... ,

    Să încep prin a-ți mulțumi?! Nu sunt sigură dacă ar trebui să fac asta, cel puțin, nu încă! Nu știu dacă m-ai ajutat cu ceva, încă nu am deprins un „folos” din tot ce ai reprezentat, dar un lucru știu cu certitudine: M-AI SCHIMBAT! Zidul de gheață care mi-a înconjurat inima este acolo doar din cauza ta. Răceala cu care privesc acum lumea ți se datorează în totalitate.
   M-ai făcut să văd dincolo de orizontul pe care mi-l definisem, ca mai apoi să tragi cortina fără să mă lași să explorez ceea ce promitea „lumea de afară”. M-ai înălțat ca să ai de unde să mă dărâmi, să am de unde să mă prăbușesc!
   Sunt frustrată, cu mii de întrebări și fără un final clar și cert! Mi se repetă în cap același lucru, la nesfârșit: „De ce?” Abia acum am realizat că tu m-ai folosit ca pe o frânghie care să te scoată din groapa în care ai fost aruncat. Ți-ai vindecat rănile smulgându-mi mie piele și astupându-ți ție găurile. Ți-ai lipit bucățile înapoi cu voința și dăruirea de care m-ai secătuit pe mine. De ce a fost nevoie să sacrifici tot ceea ce era bun în mine pentru a reface ceva de care eu nu m-am putut bucura?! Știai ce înseamnă să ți se frângă orice sentiment, știai cât doare acest lucru, dar la rândul tău, ai preferat să faci același lucru.
    Te-ai reparat cu „resursele” mele, ca să te poți întoarce acolo de unde ai plecat, ca să oferi din nou șansa să fii distrus, cum ai fost prima dată! Te-ai refăcut doar pentru a-i da „distrugătoarei” tale satisfacția să te aducă din nou pe marginea prăpastiei. Singura diferență, de data aceasta, este că nu ai căzut doar tu. Oh, nu! De data asta am căzut și eu cu tine! Mi-ai luat mie ceea ce ți-a fost distrus ca să putem fi amândoi aruncați în același abis. Tu îl cunoști, ai mai fost acolo, în schimb, eu, sunt pustiită și fără urmă de recuperare! Eu ți-am fost „salvare”, dar pe mine cine mă salvează?! Cine este dispus să-și julească genunchii și coatele pentru a mă scoate pe mine dintr-un loc care mă absoarbe și mă secătuiește de orice urmă de umanitate?!
     Mi-am oferit sufletul în schimbul unor promisiuni care m-au orbit și m-au împiedicat că văd dincolo de ceea ce afișai. Am ajuns să sufăr doar pentru că și tu ai făcut-o la timpul tău. Lucrurile nu merg așa! Nu vor mai merge așa! Răceala și aroganța și-au înfipt niște rădăcini puternice în adâncul meu și acolo vor rămâne, iar aceste privilegii ți se cuvin! M-ai transformat în persoana de care fugeai tu! M-ai făcut să fiu tocmai ce nu mai voiai tu să fii, tocmai ce încercai tu să vindeci.
    Mereu mă întrebam dacă este adevărat că oamenii răniți. rănesc mai departe?! Ei bine, nu doar că am aflat răspunsul, dar l-am și experimentat pe propria-mi piele. Dar eu mă diferențiez de tine! Nu voi permite ca „defectul” pe care îl am acum să se extindă și asupra altei persoane. Nu voi folosi bandajele altcuiva pentru a mă vindeca. Îmi voi linge rănile până se vor cicatriza, fără să implic pe altcineva în asta, fără să atrag victime colaterale. Voi renaște, dar îmi voi păstra cicatricile doar pentru a-mi aminti cum nu trebuie să fiu, doar pentru a demonstra că nu mă pot vindeca prin distrugerea altcuiva.
    Nu te urăsc, cel puțin nu atât de mult pe cât ar trebui și nici nu va fi pentru o lungă durată de timp. Îmi voi revărsa frustrările asupra ta, te voi folosi ca țintă indirectă în drumul meu spre eliberare, dar nu-ți face griji, asta va fi doar în capul meu! Nu vei auzi de mine, când mă detașez, o fac în totalitate și am grijă să nu las vreo cale de întoarcere. Vreau doar să te rog ceva, nu pentru tine, pentru că ție nu mai am ce să-ți ofer, dar pentru cele care este posibil să pășească pe calea spre tine: dacă începi ceva, du acel lucru până la capăt, iar dacă nu te crezi în stare să-l duci, nu mai începe! Nu merită să uzezi alte suflete doar pentru a face tu aceleași greșeli, la nesfârșit!
   

Adevăratul TU!

        Până la urmă, cine naiba ne controlează cu adevărat?! Da, divinitatea ne-a creat și ne supraveghează sau ne analizează atent, dar se presupune că ne-a dat opțiunea de a lua decizii de unii singuri, de a ne crea propriul drum și de a face ceea ce ne taie capul... Ei bine, eu nu prea văd libertatea asta, dar nu dau nici de controlul care încă există asupra noastră! Ceva, undeva, încă ne influențează și nu ne permite să face lucrurile exact în modul în care ne-am dori noi. Să fie destinul, soarta, sau pur și simplu orgoliul pe care îl deținem este într-atât de puternic și stăpân pe noi, încât uităm să facem lucrurile cum vrem noi, ci le facem cum nu vor cei de lângă noi, astfel ajungând să fim proprii noștri călăi și ne distrugem fără să vrem și să realizăm...
       Oamenii sunt enigme ambulante care se cred a fi simpli și se păcălesc singuri că lumea și ceea ce îi înconjoară îi schimbă și nu le dă opțiuni de ales, pe când, noi complicăm totul și ne punem unul altuia bețe în roate, doar pentru „suntem obligați de circumstanțe și împrejurări”. Aberații! Dacă ceva trebuie făcut, faci! Dacă poți ajuta, ajuți! Dar dacă tu nu ești nici folositor și nici indispensabil, lasă totul în pace și fă ceva ce te poate înălța ca om, în loc să încurci, încercând să ajuți, mai bine întoarce-te și pleacă, permițând astfel altcuiva să facă ceea ce tu nu poți, pentru că da omule, nu ești capabil să le faci pe toate, nu îți stă toată puterea în mâini și nici nu deții toate cunoștințele! Renunță când simți că ceva te depășește și acceptă ajutorul atunci când cineva este acolo să ți-l ofere!
       Tindem să complicăm, dar de ce nu lăsăm lucrurile complicate așa cum sunt și alegem să le complicăm de două ori mai mult, susținând că facem tot posibilul să le simplificăm?! Susținem că simplitatea este ușor de obținut, dar nu avem habar cum să ajungem la ea...
       Măcar o dată, permite-ți să faci exact cum simți, nu cum crezi că ar considera societatea a fi potrivit, lasă-te purtat de ceea ce vrei și nu mai aștepta să mulțumești pe toată lumea, nu ăsta-i scopul tău pe lume! Nu ești aici să fii pe placul tuturor și nici să îndeplinești tot ceea ce „societatea” cere și așteaptă. Ești aici să te descoperi, să-ți mărești orizonturile și să-ți testezi limitele, să-ți scoți la iveală cea mai bună variantă a ta, iar aceste lucruri nu le poți face dacă te lași legat și limitat! Rupe orice barieră și scoate la iveală adevărata persoană care-ți zace în interior! Permite-ți să fii om, cu adevărat om, nu doar un prototip care încearcă să obțină ceea ce experimentele anterioare au eșuat. Obține-te pe tine mai întâi, ca mai apoi să-ți dai seama că lumea este deja pregătită să fie a ta, trebuia doar să vezi cu adevărat modul prin care poți să o revendici!

Vălul protector

                  Emoțiile...ceva total firesc și pur omenesc. Li s-au găsit și definiții, printre care și aceasta:  „Reacții afective de intensitate mijlocie și de durată relativ scurtă, însoțite adesea de modificări în activitățile organismului, oglindind atitudinea individului față de realitate.” ; dar nimeni nu a explicat cum se pot trata sau cum se pot înfrunta aceste emoții. Ce faci atunci când te simți copleșit de ele?! Ce faci atunci când îți întunecă judecata și îți împiedică rațiunea să-și facă treaba?! Ce naiba faci atunci când tot ce mai poți simți sunt acei nenorociți de fluturi în stomac, când corpul îți tremură incontrolabil, când nu îți găsești starea și când creierul tău pare să fi luat o pauză, cedând locul celor mai primare și neexplorate instincte pe care le deții?!

                   Simt cum tot ce părea logic până acum, începe să-și piardă verosimilitatea și cum cele mai simple lucruri cărora nu mă deranjam să le dau vreo importanță, au ajuns să se complice atât de mult și au ajuns să-mi ocupe până și cea mai mică părticică a creierului... De ce nu pot controla emoțiile?! De ce atunci când sunt emoționată nu pot reacționa ca și atunci când sunt nervoasă?! Apare tendința aceea sufocantă de supra analiză, iar prin mintea mea nu poate trece un singur gând fără să fie evaluat și reevaluat de câteva ori. Apare și panica...frica de ceva, dar acel lucru devine subit necunoscut. Mi-e frică, dar nu am habar care ar fi motivul sau cauza, și cu atât mai rău, nu știu cum să scap de asta...

                   De ce firii omenești i se permite să se schimbe atât de brusc și atât de des?! Tindem să gândim atât de mult, încât nu se mai poate numi gândit, sau riscăm să pierdem capacitatea de a gândi și ajungem să fim pierduți pe propriul drum, drum pe care îl cunoaștem ca-n palmă, dar o mică și nu foarte densă ceață ne împiedică să vedem ceea ce știm deja că este acolo...
                   Scriind aceste cuvinte, mi-am dat seama că emoțiile nu sunt altceva decât niște semne... Acel tip de semne care ne trezesc la realitate, care ne fac să vedem ceea ce era de prea mult timp înaintea noastră și parcă ne striga pe nume. Emoțiile sunt semne care ne arată că simțim... care ne spun că acel ceva era acolo, doar că ne este prea frică să deschidem ochii cu adevărat...ne este prea frică să înfruntăm ceea ce la final  va avea să ne facă fericiți... 
                    Emoțiile sunt vălul fericirii și al adevăratelor sentimente, dar nu vălul care le ascunde, ci vălul care le păzește până se ivește momentul potrivit pentru a fi eliberate și scoase la suprafață!


                  

Eliberare prin cuvinte

               Cuvintele mă reprezintă, mă eliberează, dar asta doar atunci când mă ascund în umbra lor... Nu voi fi niciodată persoana care să se impună sau să-și spună cu voce tare opinia și frământările, ceva mă reține... nesiguranța poate. Prefer să ascult tot ce se spune, să văd tot ce se arată, dar niciodată să nu fac eu primul pas, sau să rostesc primul cuvânt. 

               Dar mă eliberez...nu o fac de față cu toată lumea și nici în gura mare, ci atunci când sunt doar eu și gândurile mele, alături de o foaie de hârtie și un stilou. Imprim tot ceea ce sălășluiește în interiorul meu și aștept ca avalanșa de cuvinte  să-mi limpezească mintea și să-mi elibereze sufletul.

               Voi fi mereu fata care tace, ascultă și meditează, în liniște și fără să deranjeze pe cineva; dar nimeni, niciodată, nu va avea habar cât de gălăgioase îmi sunt gândurile și cât de mult se războiesc cuvintele în mintea mea, doar pentru a fi eliberate...