Dependența

Conta, cândva, nu știu cum sau în ce fel, mai exact, dar conta.

De fapt, nu, nu mă exprim bine… CONTAM.

Eu contam, însemnam ceva, îți trezeam ceva, se trezeau în tine poate niște trăiri, simțăminte, risc să cred că poate erau sentimente.

Acum?!

Acum nu-mi văd locul. Nu simt că mai aparțin, nu-ți mai aparțin, și ce-i mai trist decât asta este faptul că nu te mai deranjezi să faci ceva. Nu mai reprezint ceva atât de însemnat încât să îți smulg vreo reacție, vreun sentiment, tind să cred că nici măcar milă nu mai simți pentru mine.

Ți-ai golit orice resursă care îmi era rezervată și m-ai lăsat să-mi repar fiecare crăpătură de una singură.

De ce mă plâng?!

Ei bine, până acum nu aveam nimic împotrivă să mă auto-repar, să-mi cârpesc rănile și să le îngrijesc, asta pentru că am riscat să fiu neglijentă și mi-am permis să mă aleg cu ele în primă fază. Am ajuns să le am pentru că am permis eu asta.

Diferența acum, este că aceste crăpături cu care sunt nevoită să am de-a face nu au apărut din neglijența mea, sunt acolo pentru că tu ai ales să mi le faci. Tu mi le-ai adus și tot tu mă lași să mă confrunt cu ele.

Uite, aici apare problema mea!

Ți-ai pierdut interesul pentru bună-starea mea, nu mai vrei să ai de-a face cu părțile mele mai puțin frumoase, mai puțin luminoase care pun stăpânire pe mine în momentele de slăbiciune. Ai renunțat să mai faci asta și ai ales indiferența. INDIFERENȚA. Asta mă adâncește mai mult decât mi-aș dori în tot acel întuneric de care încerc să mă feresc. Asta mă face nevoiașă, mă face slabă și dispusă să depind de tine pentru ajutor, consolare, o mână să mă ridice, sau pur și simplu o prezență care să mă acompanieze cât stau culcată la pământ și încerc să-mi regăsesc puterea de a mă ridica.

Vezi în ochii mei cum pălește lumina și se stinge atunci când sunt stăpânită de slăbiciune, știi asta, o știi chiar foarte bine. Ai fost acolo în prea multe momente de acest fel ca să nu fii capabil să recunoști aceste momente.

Și totuși…

Îți întorci spatele și te prefaci inconștient. Îmi ignori vădit strigătul după ajutor și mă lași să mă adun, să mă repar, să îmi revin.

Dar cum pot să fac asta când nu sunt eu cea care m-a adus jos? Cum să mă ridic când sunt forțată să rămân acolo? Cum să o fac singură când nu știu cum se face? Până acum am avut ajutor, acum cum o fac de una singură, fără nici un indiciu? Fără nici un ghid sau îndrumare?

Cum să mă ridic când tot ce mă înconjoară se prăbușește haotic peste mine?!