Ce fac?

Ce fac?

Ce fac eu, aici, de fapt?!

Nu, întrebarea asta nu este una din aceia de complezență, face parte din acea categorie de întrebări pe care mă regăsesc că mi le pun, uneori fără să vreau, în căutarea unui răspuns de tip existențial, probabil.

Încerc să găsesc locul potrivit unde să-mi dezvolt rădăcinile. Nu știu ce vreau în viitor, sau chiar dacă știu și am un plan format, nu am primit niciodată și de nicăieri confirmarea că acesta va ajunge vreodată să se desfășoare după cum mi-am imaginat și dorit eu.

Sunt înconjurată de incertitudine, tocmai de aceea mă izbesc de nenumărate ori de întrebarea „CE FAC?!”. Am învățat pe propria piele că nu vor funcționa planurile/ideile/intențiile pe termen lung. Cel mai sigur moment pe care îl deținem, este ACUM, la fel cum și planurile care sunt foarte aproape de realizare sunt tot cele de acum.

De ce am ajuns aici?!

Ei bine, nu știu. Nu am un răspuns concret. Presupun doar că în momentul pe care îl am ACUM, cel mai tare mă preocupă incertitudinea momentului viitor.

Un alt lucru care îmi dă de gândit, este activitatea pe care o fac exact în acest moment. Scriu. Îmi scriu gândurile. De ce o fac?! Ei bine, este cel mai apropiat lucru de o „descărcare a sentimentelor” pentru mine. Nu mă deschid în fața oamenilor, cel puțin nu verbal. Dar în scris, o pot face oricând.

Îmi vindecă sufletul.

Îmi golește mintea.

Și îmi dă cea mai bună modalitate de eliberare, fără ca măcar să fiu nevoită să spun ceva.

Atât.