Ce fac?

Ce fac?

Ce fac eu, aici, de fapt?!

Nu, întrebarea asta nu este una din aceia de complezență, face parte din acea categorie de întrebări pe care mă regăsesc că mi le pun, uneori fără să vreau, în căutarea unui răspuns de tip existențial, probabil.

Încerc să găsesc locul potrivit unde să-mi dezvolt rădăcinile. Nu știu ce vreau în viitor, sau chiar dacă știu și am un plan format, nu am primit niciodată și de nicăieri confirmarea că acesta va ajunge vreodată să se desfășoare după cum mi-am imaginat și dorit eu.

Sunt înconjurată de incertitudine, tocmai de aceea mă izbesc de nenumărate ori de întrebarea „CE FAC?!”. Am învățat pe propria piele că nu vor funcționa planurile/ideile/intențiile pe termen lung. Cel mai sigur moment pe care îl deținem, este ACUM, la fel cum și planurile care sunt foarte aproape de realizare sunt tot cele de acum.

De ce am ajuns aici?!

Ei bine, nu știu. Nu am un răspuns concret. Presupun doar că în momentul pe care îl am ACUM, cel mai tare mă preocupă incertitudinea momentului viitor.

Un alt lucru care îmi dă de gândit, este activitatea pe care o fac exact în acest moment. Scriu. Îmi scriu gândurile. De ce o fac?! Ei bine, este cel mai apropiat lucru de o „descărcare a sentimentelor” pentru mine. Nu mă deschid în fața oamenilor, cel puțin nu verbal. Dar în scris, o pot face oricând.

Îmi vindecă sufletul.

Îmi golește mintea.

Și îmi dă cea mai bună modalitate de eliberare, fără ca măcar să fiu nevoită să spun ceva.

Atât.

Nedreptatea

Nedreptatea…

Atunci când ești mai mult decât neputincios în unele situații care pur și simplu nu sunt cum ar trebui să fie. Atunci când codul tău moral, oricât de bine sau de prost ar fi scris, este călcat în picioare fără pic de regret și interes, iar ție nu îți rămâne altceva de făcut decât să înduri, să știi că nu este ceea ce ar trebui, dar totuși să nu poți controla absolut nimic.

Atât oamenii cât și împrejurimile, au exagerat de multă putere pentru a strica ceea ce pentru tine este esențial, necesar și important.

Urăsc, din străfundul ființei mele, să fiu pusă față în față cu această neputință, să mi se servească ceea ce vrea oricine altcineva, în afară de mine, iar eu să fiu legată la mâini și să nu pot alege ceea ce ar fi bine, corect moral și potrivit pentru mine.

Cel mai crunt, este momentul în care ești tras la răspundere și învinuit pentru ceva ce nu doar că nu este cauzat de tine, dar acel lucru nici măcar nu era în responsabilitatea ta. Cum poți, tu ca om superior mie, care ar trebui să vezi totul din ansamblu și de sus, să îmi pui în cârcă ceva ce nu are legătură cu mine și nu succede din urma faptelor mele?!

Sunt neputincioasă, fără posibilitatea și varianta de a riposta.

Da, sunt momente în care nu este cazul să ripostezi, doar să pleci capul, să îți asumi și să faci tot ce îți stă în putere ca să repari/îndrepți ceea ce nu este cum trebuie. Dar, cum ai putea, tu, ca om, să stai doar cu capul plecat, să încasezi ceea ce vine din toate direcțiile, fie că-ți sunt adresate ție sau nu, fără ripostă și așteptare de dreptate și egalitate?! Cum naiba aș putea eu doar să încasez, fără ca măcar o dată să se pună în aplicare și ideea de DREPTATE?!

Mi s-a spus ca niciodată, în nici un moment, să nu mă învinovățesc pentru lucrurile pe care nu le pot controla. La naiba, dacă funcționează! Știu și sunt cât se poate de conștientă că nu am puterea de a deschide ochii oamenilor, de a-i face să priceapă că poate judecata lor nu este atât de obiectivă pe cât ar trebui, dar aș da orice să am puterea să fac asta măcar o dată pe zi.

Cum aș putea să nu mă las doborâtă de tot ceea ce se năpustește asupra mea într-o ploaie de reproșuri, învinuiri și nedreptăți?! Cum aș putea să nu le las să îmi împungă inima de fiecare dată?! Cum naiba să le fac să treacă pe lângă mine, fără să mă atingă?!

Nu-i vina mea, deci nu ar trebui să mă simt vinovată sau responsabilă.

Pe naiba!

Cu cât mă ataci mai mult cu astfel de lucruri, care nu sunt din vina sau din cauza mea, cu atât voi fi mai dărâmată și afundată în smoala lor. Nu pot fi impasibilă. Doare. Doare și atunci când nu îmi este adresat mie, dar mă atinge, ce să spun de atunci când vin grămadă peste mine și îmi sufocă conștiința și inima?!

Asta-i nedreptatea.

Smoala care te învăluie, chiar dacă ar trebui sau nu.

Puterea pe care alții o au asupra ta, fără a avea acest drept, de fapt.