Scrisoarea lui AHILE

„CĂTRE AHILE... CĂTRE DAN AHILE.

Ochii... „Ochii sunt oglinda sufletului.” se spune... și cu toate astea îi subestimăm atât de mult! Păcat! căci ochii, ochii ne arată o altă lume, o altfel de lume...

Ochii pe care eu i-am întâlnit mi-au arătat o altă lume, o lume de mult uitată...

Ochii, aș putea să-i descriu, să spun cât îți sunt de minunați, de negri, de mari, suficent de mari cât să mă înghețe dintr-o privire, suficent de mari cât să-i înghită pe ai mei, ceea ce e un lucru rar pentru că ochii mei nu pot fi înghițiți.

„Ochii?!” m-ai întrebat mirat, „Cum ochii că aveam casca!” mi-ai spus, și ți-am răspuns și atunci ce îți spun și acum: ochii sunt primul lucru pe care-l observ la un om, eu după ochi cunosc oamenii!

Iar ochii tăi... ochii tăi... Doamne! Ochii tăi! Ochii tăi nu-i pot uita eu! Ți-am uitat glasul, că nu te mai aud, cu chipul îmi e mai greu, că tot la câteva zile mai postezi câte-o poză în care îți remarc, din nou, OCHII! Bine-ar fi să-i închizi în poze J dar chiar și așa mi-aș aminti privirea ta!

Merg pe stradă, oameni peste tot: tineri, adulți, bătrâni, cu ochii verzi, cu ochii albaștri, cu ochii căprui, cu ochii negri. Ochi și priviri din și în toate părțile și totuși... nimic interesant! Ochi duioși, ochi dulci, ochi ascunși, ochi speriați, ochi triști, ochi întristați, ochi îngrijorați, ochi perverși, ochi care te dezbracă dar doar de haine, ochi care te sfidează, ochi care te analizează, ochi... peste tot îi văd, că-mi plac! Îi iubesc și-mi place să-i privesc, să-i întâlnesc, oriunde, eu caut ochi, caut priviri, caut ceea ce-am văzut la tine, dar n-am mai văzut la nimeni! Și merg, crede-mă că merg, merg să-ți caut ochii, dar nimic... norocul nu-i în casa Vărsătorului luna asta, poate în următoarea!

Ș-apoi... când stăteam întinși în pat, mă priveai și eu îți puneam mereu mâna la ochii, mai știi? O făceam pentru că mă dezbrăcai, nu de haine, ci de straturi, de spini, de ziduri, de tot ceea ce construisem în jurul sufletului meu, până atunci! Tu-mi priveai în suflet și mă simțeam goală, expusă în fața ta! Și mă rușinam pentru că mi se părea că-mi vezi toată durerea, toată tristețea, toată speranța din suflet și mi se făcea frică ca-i să vezi toate astea și-ai să pleci sau am să te alung pentru că mă faci să mă simt vulnerabilă, sentiment neplăcut pentru mine, de care fug.

Dar vezi, n-o fost prost ăla de-o zis „De ce ți frică nu scapi!” (drept să-ți spun, acum nici nu-mi mai pasă...) și n-am scăpat! N-am scăpat de amintirea ochilor tăi, care mă bântuie atât când stau cu ochii deschiși cât și atunci când îi închid... Și de m-ar bântui doar ochii, dar mă bântui tu, tot! Corpul de semi-zeu, Ahile-varianta brunetă cum îți mai spuneam, buzele, ioii, alea da buze, Tată! Acolo carne... niște buze cărnoase, numa’ faine de mușcat, și moi, moi, molcuțe, pufoase, fierbinți... Pură plăcere vinovată! Și mă declar vinovată! Vino te rog și încătușează-mă, du-mă la pușcărie, dar fii tu gardianul meu!

Câte sentimente... Doamne, că multe-ar mai fi... dar închei aici... Vezi? Ți-am spus eu că slăbiciunea mea sunt ochii... Și când te gândești că totul a pornit de la o simplă privire la o „red light”...

Așadar, acordați mai multă importanță ochilor! Vă pot surprinde în cele mai faine și răvășitoare moduri!

P.S: Pentru tine, cel care ai fost înaintea celui ce azi e dintâi: nu sufăr, sunt fericită, zâmbesc zilnic, cu toată gura, cu toți dinții, cu tot sufletul! Sunt fericită pentru că în sfârșit SIMT!

Iar ție, Rățușcă, cel ce te îmbraci mereu în negru, de parca-i știi că negrul mă înveselește, ție îți mulțumesc! Știi că ți-am zis că am să îți mulțumesc în fiecare zi pentru ceva, azi, îți mulțumesc că exiști, că ești tu, că ai ochii și privirea aia pe care o s-o descriu și la 80 de ani probabil, (nu la fel de clar sau lucid, dar contează că n-am s-o uit). MULȚUMESC că mi-ai amintit cum să SIMT!”

de GEORGIANA SOLOVĂSTRU

Eliberarea unui suflet împovărat de întrebări, incertitudine și suferință...