Pustiită...
O reflexie goală
a ceea ce am fost, a ceea ce ar trebui să fiu
Defectă în interior,
nimic ce se vede pe dinafară, dar nimic nu funcționeză cum ar trebui în adâncuri
Nu-mi găsesc
cale, sunt înconjurată de ceață, adâncită printre crengile goale ale sufletului
, fără vreun reper sau o cale de înaintare
Nu doar că nu am
fost pe calea să găsesc perfecțiunea, să-mi șlefuiesc caracterul, inima, personalitatea, dar am
pierdut și puținul pe care îl aveam
Am ajuns carcasa
goală de care încercam să mă feresc. Am ajuns să fiu ceea ce nu aș fi vrut
niciodată să fiu
Înconjurată de
nimic, am ajuns să nu mai am nimic și să fiu nimic
Goliciunea mă
face să sufăr după puținul care mă umplea cândva
Exteriorul rămâne
neschimbat, pe când în interior nu pot spera la vreo schimbare, deoarece nu ar
exista ceva care să poată fi atins sau schimbat
Aș vrea putere
Nu genul de
putere care să te facă să îngenunchezi pe toată lumea, sau să spulberi orice ai
vrea
Aș vrea puterea
de a mă duce pe mine mai departe
De a-mi crea drumul
De a-mi face loc
printre ceilalți, dar nu doar pentru a fi acolo, pentru a ocupa un loc sau
pentru a urma tiparele
Vreau să mă repar
Vreau să fiu ceea
ce ar trebui să fiu, nu ceea ce se vrea să fiu
Nu vreau să fiu
sclipirea care se cere
Prefer să fiu întunericul
care te înconjoară și te consumă de tot, doar pentru a te face să fii mai
puternic, decât o strălucire care te orbește temporar, ca mai târziu să
pălească și să fie uitată
Vreau să mă împac
cu mine
Vreau să mă
accept pe mine, să accept ceea ce pot fi, ceea ce pot oferi, ceea ce se află în
mine, ca mai apoi EU să fiu cea care acceptă restul lumii, să fiu EU cea care
nu are nevoie de confirmare, ci poate trăi cu exact ceea ce are și cu ceea ce
este
Mă vreau pe mine
Pe mine și atât!
