„CĂTRE
AHILE... CĂTRE DAN AHILE.
Ochii...
„Ochii sunt oglinda sufletului.” se spune... și cu toate astea îi subestimăm
atât de mult! Păcat! căci ochii, ochii ne arată o altă lume, o altfel de
lume...
Ochii pe care
eu i-am întâlnit mi-au arătat o altă lume, o lume de mult uitată...
Ochii, aș
putea să-i descriu, să spun cât îți sunt de minunați, de negri, de mari, suficent
de mari cât să mă înghețe dintr-o privire, suficent de mari cât să-i înghită pe
ai mei, ceea ce e un lucru rar pentru că ochii mei nu pot fi înghițiți.
„Ochii?!”
m-ai întrebat mirat, „Cum ochii că aveam casca!” mi-ai spus, și ți-am răspuns
și atunci ce îți spun și acum: ochii sunt primul lucru pe care-l observ la un
om, eu după ochi cunosc oamenii!
Iar ochii
tăi... ochii tăi... Doamne! Ochii tăi! Ochii tăi nu-i pot uita eu! Ți-am uitat
glasul, că nu te mai aud, cu chipul îmi e mai greu, că tot la câteva zile mai
postezi câte-o poză în care îți remarc, din nou, OCHII! Bine-ar fi să-i închizi
în poze J dar chiar și așa mi-aș aminti privirea
ta!
Merg pe
stradă, oameni peste tot: tineri, adulți, bătrâni, cu ochii verzi, cu ochii
albaștri, cu ochii căprui, cu ochii negri. Ochi și priviri din și în toate
părțile și totuși... nimic interesant! Ochi duioși, ochi dulci, ochi ascunși,
ochi speriați, ochi triști, ochi întristați, ochi îngrijorați, ochi perverși,
ochi care te dezbracă dar doar de haine, ochi care te sfidează, ochi care te
analizează, ochi... peste tot îi văd, că-mi plac! Îi iubesc și-mi place să-i
privesc, să-i întâlnesc, oriunde, eu caut ochi, caut priviri, caut ceea ce-am
văzut la tine, dar n-am mai văzut la nimeni! Și merg, crede-mă că merg, merg
să-ți caut ochii, dar nimic... norocul nu-i în casa Vărsătorului luna asta,
poate în următoarea!
Ș-apoi...
când stăteam întinși în pat, mă priveai și eu îți puneam mereu mâna la ochii,
mai știi? O făceam pentru că mă dezbrăcai, nu de haine, ci de straturi, de
spini, de ziduri, de tot ceea ce construisem în jurul sufletului meu, până
atunci! Tu-mi priveai în suflet și mă simțeam goală, expusă în fața ta! Și mă
rușinam pentru că mi se părea că-mi vezi toată durerea, toată tristețea, toată
speranța din suflet și mi se făcea frică ca-i să vezi toate astea și-ai să
pleci sau am să te alung pentru că mă faci să mă simt vulnerabilă, sentiment
neplăcut pentru mine, de care fug.
Dar vezi, n-o
fost prost ăla de-o zis „De ce ți frică nu scapi!” (drept să-ți spun, acum nici
nu-mi mai pasă...) și n-am scăpat! N-am scăpat de amintirea ochilor tăi, care
mă bântuie atât când stau cu ochii deschiși cât și atunci când îi închid... Și
de m-ar bântui doar ochii, dar mă bântui tu, tot! Corpul de semi-zeu,
Ahile-varianta brunetă cum îți mai spuneam, buzele, ioii, alea da buze, Tată!
Acolo carne... niște buze cărnoase, numa’ faine de mușcat, și moi, moi,
molcuțe, pufoase, fierbinți... Pură plăcere vinovată! Și mă declar vinovată!
Vino te rog și încătușează-mă, du-mă la pușcărie, dar fii tu gardianul meu!
Câte
sentimente... Doamne, că multe-ar mai fi... dar închei aici... Vezi? Ți-am spus
eu că slăbiciunea mea sunt ochii... Și când te gândești că totul a pornit de la
o simplă privire la o „red light”...
Așadar,
acordați mai multă importanță ochilor! Vă pot surprinde în cele mai faine și
răvășitoare moduri!
P.S: Pentru
tine, cel care ai fost înaintea celui ce azi e dintâi: nu sufăr, sunt fericită,
zâmbesc zilnic, cu toată gura, cu toți dinții, cu tot sufletul! Sunt fericită
pentru că în sfârșit SIMT!
Iar ție,
Rățușcă, cel ce te îmbraci mereu în negru, de parca-i știi că negrul mă
înveselește, ție îți mulțumesc! Știi că ți-am zis că am să îți mulțumesc în
fiecare zi pentru ceva, azi, îți mulțumesc că exiști, că ești tu, că ai ochii
și privirea aia pe care o s-o descriu și la 80 de ani probabil, (nu la fel de
clar sau lucid, dar contează că n-am s-o uit). MULȚUMESC că mi-ai amintit cum
să SIMT!”
de GEORGIANA SOLOVĂSTRU
Eliberarea unui suflet împovărat de întrebări, incertitudine și suferință...
