Sufocată. Înecată în presiune care-mi dăinuie în piept și care nu-i permite sufletului meu să-și găsească locul sau să existe în pace...
Lumea mă învăluie, mă ține captivă în lanțurile neputinței și mă obligă să privesc cum fiecare bucățică din încrederea de sine se desprinde din mine și învăluie ego-ul răutății. Nu mă mai găsesc în întunecimea care pare că plutește în jurul meu.
Neputința mea umple stomacul răutății și celor care mă vor jos, celor care nu-și permit să permită și altui suflet să-și îngrijească rănile fără ca acestea să fie împroșcate cu sare de fiecare dată când par că se strâng, când par că le părăsește durerea.
De ce mă doare?!
De ce nu pot să-mi croiesc propria fire?!
De ce mă doboară orice?!
De ce explodează slăbiciunea în centrul meu și nu îmi găsesc forțele să renasc?!
De ce cenușa mea încă arde și în ea continuă să mocnească cărbunii neîncrederii? De ce nu evoluez? De ce continui să fiu cea mai slabă versiune a mea?!
Nu vreau să cuceresc. Nu vreau să mi se supună cineva sau să domin prin putere și măreție...
Vreau să mă pot retrage să-mi ling rănile care nu mă lasă să devin ceea ce ar trebui să fiu de mult timp. Vreau să cicatrizez ceea ce-mi provoacă durere.
Vreau...
Vreau să mi se permită să fiu eu!
Vreau ca eu să-mi dau voie să evoluez!
Am nevoie de încredere în mine. Am nevoie...
Am nevoie de mine ca să pot fi eu.Ca să pot fi mai bună...
Ca să pot fi!
